Nașterea și funcționarea mitului eminescian
Naşterea şi funcţionarea mitului eminescian
În virtutea obişnuinţei, ni se pare derizoriu a-l numi pur şi simplu pe Eminescu. Expresia metaforică sună mai bine: pe de o parte arată atitudinea reverenţioasă pe care o adoptăm, pe de altă parte vrem să impunem, prin discursul adoptat, o anume ţinută culturală. Însă limbajul metaforic se traduce… în clişee : „Expresia integrală a sufletului românesc” (Iorga), „actul de identitate universală a neamului nostru”, „sfântul preacurat al ghiersului românesc” (Arghezi), (Vladimir Streinu), „omul deplin al culturii româneşti” (Noica), „Cristos al românilor” (Marin Mincu), „geniul nostru tutelar” (Şerban Cioculescu), „poet naţional” (G. Călinescu). Ne oprim aici cu exemplificările, pentru că lista este de-a dreptul impresionantă, iar o reactualizare a clişeelor ne îndepărtează de scopul propus. Merită însă adus în discuţie statutul clişeului. Ioana Bot în Mihai Eminescu, poet naţional român – istoria şi anatomia unui mit cultural atrage atenţia asupra clişeului : el este o figură a ambiguităţii înseşi.
Sintagmă osificată de un uzaj excesiv, el poate fi citit nu doar ca „golit de sens”, ci şi ca o modalitate de a exprima, la limitele posibilului, indicibilul: ceea ce nu se poate spune, ceea ce există, dar rămâne în teritoriile nerostitului, ceea ce depăşeşte limitele rostirii inaugurale.[1]
Cu siguranţă controversele în ceea ce priveşte receptarea lui Eminescu sunt cunoscute, ele acutizându-se şi popularizându-se în ultima perioadă mai ales pe filiera publicisticii[2]. Dincolo de a ne împotmoli în nivelul de suprafaţă al controverselor prezentului, între apărarea „sufletului nostru eminescian” (Noica) şi „imperativul despărţirii de Eminescu” (Virgil Nemoianu), trebuie să vedem mesajul camuflat, dar pertinent al acestora: criza culturii române. Tocmai din imperativul ieşirii din limitele redundante ale clişeului, Ioana Bot identifică palierele crizei culturale: avem de-a face cu o „criză de identitate”, tot mai acutizată în condiţiile globalizării, cu sau fără voia noastră (Eminescu rămâne pe acest palier figura identitară, mitică pentru că, la nevoie Eminescu devine „sinteză ultimă a esenţei noastre naţionale, cea mai înaltă explicaţie posibilă a noastră înşine” cum spune G. Uscătescu, prin el regăsindu-ne ca indivizi, ca popor) ; apoi – „o criză a valorilor”, marcată de convulsiile unui orizont cultural ce îşi analizează permanent canonul, o „criză a domeniilor ştiinţei literaturii” şi nu în ultimul rând „o criză a lecturii, respectiv a receptării” ce capătă proporţii urieşeşti în ultima perioadă. De altminteri şi Ioana Em. Petrescu[3] sesizează faptul că la fiecare mutaţie în istoria literaturii a apărut o criză, iar soluţia depăşirii crizei culturale se regăsea într-o reîntoarcere la opera lui Eminescu.
Incercând o abordare a naturii naţionalismului eminescian, trebuie să avem în vedere mai întâi de aspectele legate de instituirea şi funcţionarea mitului eminescian pentru a depăşi indicibilul impus de clişeizare. Există cu adevărat un mit Eminescu. Atâta vreme cât avem nevoie de a ne revendica identitar de la el, va exista. De altminteri, de nevoia existenţei mitului Eminescu nu se îndoieşte nici E. Simion :
Cred că mitul Eminescu trebuie să existe. Azi, ca şi ieri. Şi desigur, în viitor, câtă vreme se va vorbi de această limbă romanică orientală. Este nevoie de el pentru că el exprimă spiritul naţional, felul nostru de a ne situa în lume, în lumea în care trăim şi în lumea europeană care se pregăteşte. Noi, românii, avem mare nevoie de Eminescu pentru că, repet, poeţi ca el ne ajută nu să intrăm în NATO, dar să fim luaţi în seamă şi să nu pierim într-o federalitate cenuşie şi opulentă (dacă o să fie).[4]
Dificultatea definirii mitului este evidentă. Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea în făpturile zeilor sau eroilor mitici. Deci, mitul ar fi o „irupţie a sacrului în profan”. Ioana Bot porneşte în abordarea mitului de la teoria lui Ruth Amossy care vede ca principală condiţie de existenţă „necesara simplitate a schemei mitice”. De remarcat este faptul că Eminescu respectă condiţia, dacă e să ne gândim la biografia lui (pe care Noica o reduce la nivelul câtorva coordonate). În ceea ce priveşte abordarea lui Eminescu din perspectiva mitologică, este relevantă funcţia cosmologică a mitului, prin care se legitimează/se impune o ordine lumii colectivităţii care îl propagă.
Proiecţia în mit a lui Eminescu este susţinută de câteva detalii ale vieţii şi operei. Mai întâi, episodul Capşa[5], la care ne-am raportat fiecare în funcţie de informaţiile pe care le-am avut la îndemână, dar şi de pasiunea investită. De pildă: „ajuns la vârsta de 33 de ani (vârsta sacrificială a lui Christos), pe data de 28 iunie 1883, Eminescu este deturnat paroxistic din existenţa comună.”[6] Nici iconografia nu trebuie ignorată, pentru că ea perpetuă imaginea fizică angelică a poetului de la 18 ani, trecând în paranteză celelalte imagini ca fiind irelevante pentru omul Eminescu. Apoi, universalitatea şi proteismul preocupărilor sale îl detaşează pe Eminescu de contingent. Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere opera eminesciană care prin promovarea trecutului, prin apropierea de o vârstă arhaică a spiritului românesc poate legitima oricând o ideologie naţionalistă.
Mitul lui Eminescu – poetul naţional se naşte în punctul de convergenţă al mai multor filiere. Deosebit de important este și contextul socio-politic al României la sfârşitul secolului al XIX-lea: unificată în 1859 şi independentă din 1877, „România e un mic regat european ce se îndreaptă spe modernitate pe toate planurile; noua construcţie politică reclama o nouă identitate, legitimată de înrădăcinarea ei în tradiţia naţională. Obiectivul naţional devine prioritar în condiţiile discriminărilor […] şi ale intensificării mişcării naţionale în teritoriile aflate sub stăpânire străină”.[7] Imaginea lui Eminescu – „poet naţional” se construieşte pe de o parte din imaginea poetului genial, pe de altă parte din imaginea salvatorului identităţii naţionale.
Aşa cum demonstra Raoul Girardet, „o dată construit, mitul modern (politic) încetează să îşi mai revendice orice altă legitimitate decât propria sa afirmare, şi altă logică, decât dezvoltarea sa liberă. Dacă nu explică o origine (ca miturile societăţilor primitive), el explică cel puţin o identitate”[8] – naţională în acest caz.
Ideea naţională rămâne o componentă vitală a supravieţuirii la români, în virtutea unei istorii social-politice zbuciumate cu veşnice ameninţări de ocupare teritorială, economică, dar mai ales spirituală, istorie care ne-a obligat continuu la a ne justifica prezenţa şi identitatea. Eminescu, sintetizând înfăptuirile spiritului românesc, atât prin manifestarea literară, dar şi prin activitatea publicistică, e resimţit şi valorificat ca întruchipare emblematică a acestui spirit.
Dacă Noica sesiza o anumită relaxare în ceea ce priveşte receptarea lui Eminescu şi spunea, pe un ton în care se ghicea imputarea că „ne odihnim în Călinescu”, trebuie să spunem că noi, românii, ne odihnim în mitul lui Eminescu, pentru că vedem în Eminescu însumarea calităţilor dezirabile necesare autoidentificării. Situaţia comportă două păcate: Eminescu este scuză şi pretext. Ne scuzăm că nu putem reface structura intelectuală şi manifestarea culturală a lui Eminescu, motivând cu fenomenul exploziei informaţionale căreia nu-i putem face faţă. Apoi, gândirea social-politică eminesciană, modificată procustian în funcţie de (pseudo)imperativele realităţii imediate devine pretext al legitimării anumitor ideologii. E suficient să amintim exploatarea scrierilor jurnalistice pe filieră xenofobă, naţionalistă şi antisemită de către reprezentanţii noii ideologii naţionaliste de la începutul secolului XX, grupaţi în jurul lui Nicolae Iorga, apoi mişcarea ideologică promovată de Nae Ionescu, legionarismul[9], dar şi „uriaşul lagăr al naţionalismului în epoca Ceauşescu”.
[1] Ioana Bot, „Istoria şi anatomia unui mit cultural”, în Mihai Eminescu, poet naţional român – istoria şi anatomia unui mit cultural,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 7, (în continuare: Mihai Eminescu, poet naţional român).
[2] A se vedea „Dilema”.
[3] Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1989.
[4]Răspunsul lui E.Simion la o anchetă cu tema „De ce e nevoie de mit”, publicat în „Caiete critice”, nr. 5-8/1998, p.70.
[5] Vezi supra “Episodul Capşa – între tăcere şi predispoziţie spre exces”.
[6] Marin Mincu, Paradigma eminesciană, Ed. Pontica, Constanţa, 2000, p. 292.
[7] Ioana Bot, Trădarea cuvintelor, EDP, Bucureşti, 1997, p.114. (subl. M.G.).
[8] Apud Ioana Bot, Mihai Eminescu, poet naţional român – istoria şi anatomia unui mit cultural, p. 58.
[9] În acest sens Ioana Bot, în Mihai Eminescu, poet naţional român…, remarcă „o prelungire ilogică până în zilele noastre” a naţionalismului de tip legionar, referindu-se în acest sens la L. Boz, Masca lui Eminescu, Bucureşti, Vinea, 1998. Atât demersul demonstrativ al impurităţii biologice a lui Eminescu, cât şi ideologia legionară promovată sunt catalogate drept… „halucinante”.
Director adjunct,
Prof. dr. Marinela Pîrvulescu
Publicat in: : Activitati Educative, Anunturi
Comentarii recente