Viața cotidiană din Gorj oglindită în mărturii ale vremii (1948 – 1953)

februarie 1, 2014 | Publicat de | Reply Info
UN MARE CARTURAR, ISTORIC SI CERCETATOR-GHEORGHE NICHIFOR ! În luna decembrie 2013 a văzut la Iași lumina tiparului cea mai recentă lucrare a istoricilor Gheorghe și Dorina Nichifor: Viața cotidiană din Gorj oglindită în mărturii ale vremii (1948 – 1953) I. De ce „Un cuvânt înainte” și nu „Cuvânt înainte”, cum îndeoște se practică atunci când cineva, îndreptățit sau fără nicio chemare, își spune părerea primul despre munca și creația altcuiva? Din simplul motiv că este vorba doar de părerea celui care o formulează. În cazul de față a celui care semnează în josul acestor considerații. Completând și complicând lucrurile, numim rândurile din aceste pagini „Un cuvânt…”, întrucât nu avem voie să pretindem că cele ce vom spune/scrie sunt adevăruri absolute, imbatabile, incontestabile. Nu avem voie să ne erijăm în deținători ai adevărului și să-i obligăm pe ceilalți să-și însușească mecanic ipotezele noastre. Nu avem voie să spunem că „scriem istoria așa cum a fost ea”, întrucât ea, istoria, a fost, și este diferită, pentru fiecare dintre noi. De aceea este mai potrivit să vorbim despre istorii (cum însăși Herodot își numea opera) decât despre Istorie. Așa, de pildă, „istoria” perioadei de care se ocupă harnicii și talentații cercetători Dorina și Gheorghe Nichifor a fost pentru unii (puțini) rai și pentru alții (mulți) iad. Credincioși ideii că istoricul este omul timpului său, iar istoria este o formă de cunoaștere reflexivă, autorii lucrării de față se străduiesc să aducă în atenția cititorului atât viața cotidiană, descrisă de oficialitate, cât și pe aceea a celor proscriși de regim. Cum au reușit, ce au făcut spre a reuși vom detalia în paginile următoare, după ce ne ocupăm (foarte sumar) de cei doi cercetători care au scris lucrarea. II. Gheorghe și Dorina Nichifor (sau viceversa) nu mai au nevoie de prezentări pentru profesioniștii sau iubitorii de istorie. Ei și-au câștigat un meritoriu și meritat loc în galeria celor pentru care scrisul istoric înseamnă și mod de viață, și raportare la trecut, și ancorare solidă în prezentul cotidian. Și totuși, cine sunt autorii cărții pe care o prefațăm? Dorina și Gheorghe Nichifor sunt, în primul rând și în egală măsură, un cuplu frumos (fizic și moral!) și două conștiințe responsabile ale zilele noastre. Dorina este gorjeancă prin naștere, iar Gheorghe este gorjean prin adopție. S-au întâlnit în amfiteatrele Facultății de Istorie a Universității din București, s-au plăcut și fiindcă Dorina a fost mai puternică l-a adus pe prahoveanul Nichifor la Târgu-Jiu. Astfel Gorjul și Târgu-Jiul s-au îmbogățit înfiindu-l pe Gheorghe Nichifor și readucând-o acasă pe Dorina Nichifor. Timpul scurs de atunci a validat cu asupra de măsură afirmația de mai sus. I-am cunoscut (în principal pe el!) din primul an de profesorat la două școli prestigioase din municipiu. Au urcat prin muncă, hărnicie și cu migală spre vârful comunității dascălilor de istorie. Deși în facultate au învățat cum se face cercetarea istorică nu și-au putut valorifica deplin aptitudinile în acest domeniu decât după sfărâmarea monopolului ideologic comunist asupra scrisului istoric (Îl găsim totuși, pe Gheorghe Nichifor în anii optzeci ai secolului trecut cu mai multe articole în publicații locale de la Târgu-Jiu, Ploiești, Craiova, Sibiu și cu studiul „Reforma agrară din 1945 în județul Gorj”, în revista Societății de Științe Istorice din România, „Studii și articole de istorie”). După 1990, Dorina și Gheorghe Nichifor își asumă cu hotărâre și maturitate tripla ipostază/misiune ce-i caracteri-zează pe intelectualii care doresc să rămână ceva trainic în urma lor. Sunt, mai departe, unii dintre cei mai buni profesori de istorie, convinși că nu asistăm la perimarea ei ca disciplină de învățământ. Amândoi sunt convinși – și acționează în acest sens – că istoria are un loc hotărâtor în educarea copiilor și tinerilor pentru cetățenie democratică, pentru afirmarea identității naționale și pentru cultivarea identității europene. Sunt convinși că în școală se sădesc sentimentele de atașament față de valorile românești, sentimentele de respect pentru valorile celorlalte națiuni și cele de solidaritate națională, europeană, mondială în această eră a inevitabilei globalizări. Cu aceeași dăruire (îndeosebi Gheorghe Nichifor) se implică în viața cetății. Îl găsim în funcții de conducere în învățământ, consilier municipal și județean, realizator de emisiuni la radio și televiziune, în conducerea Societății de Științe Istorice (locală și națională), în paginile mai multor publicații generaliste sau de specialitate. La rândul ei, Dorina Nichifor își asumă dificila ipostază de mentor, formator și inspector școlar. În același registru, nu putem trece cu vederea altruismul și generozitatea lor în încurajarea și sprijinirea tinerilor capabili și talentați ce se străduiesc să se afirme pe tărâmul istoriografiei. Constatăm cu surprindere că, deși cele două ipostaze de mai sus le consumă în totalitate zilele, Dorina și Gheorghe Nichifor se afirmă cu mare succes și în ipostaza de împătimiți ai scrisului istoric. Fiind prin excelență adepți ai „școlii critice”, Dorina și Gheorghe Nichifor se lasă ispitiți și de frumusețea naivă a „școlii romantice”, dar și de comprehensiunea „școlii de la Annales”. Ei reușesc să înțeleagă în chip remarcabil noile paradigme ale scrisului istoric. Abordând multiple subiecte despre/din istoria locurilor lor (județul Gorj), autorii a căror cercetare o analizăm se arată a fi la curent cu postulatele pe care Bogdan Murgescu (probabil coleg al lor!) le pune în fața celor ce se încumetă să ostenească pe domeniul atât de ispititor patronat de muza Clio. Astfel, Dorina și Gheorghe Nichifor stăpânesc un solid suport de cultură generală din trecutul omenirii, dețin „spiritul critic” necesar să prelucreze informația obținută din multiple surse, sunt conștienți de „propria subiectivitate”, reușesc „să integreze cunoștințele pe care le produc într-un ansamblu coerent”, posedă „capacitatea de a comunica cunoștințele acumulate”, dispun de „rigoarea conceptuală și metodo-logică” necesară căutării adevărului. (A se vedea: Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, București, Editura All, 2000). III. Lucrarea pe care o prefațăm, Viața cotidiană din Gorj oglindită în mărturii ale vremii (1948 – 1953) este o continuare a celei publicate în 2011, la Editura Sitech din Craiova, sub titlul Aspecte ale vieții cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938 – 1947), și la a cărei scriere a participat și mai tânărul lor colaborator Andrei Popete-Pătrașcu. Abordând o problematică complet diferită de cea a cercetărilor lor de până acum, Gheorghe și Dorina Nichifor se văd confruntați cu una dintre cele mai serioase și adânci imponderabile ale scrisului istoric. Este vorba de contradicția evidentă (sesizată de „istoria nouă”!) dintre istoria „tare”, „oficială”, pe de o parte și istoria „moale”, „trăită”, istoria „celor mici și mărunți”, pe de altă parte. Ajunși în această ipostază, autorii realizează că documentul „oficial”, media, discursul puterii etc. nu mai sunt suficiente pentru descoperirea adevărului. Inteligenți și bine pregătiți, își dau seama că „instrumentalul istoricului” oferit de școala pozitivistă devine incomplet și, în cazul cercetării vieții cotidiene, ineficient, frenatoriu. Autorii sesizează că documentul, sursa scrisă (în general), nu „mărturisește” ceea ce vrem noi să știm despre un eveniment, un fapt, o personalitate etc., ci ceea ce făuritorii documentului, creatorii sursei au dorit să aflăm noi despre ei. Cercetarea vieții cotidiene în regimuri politice auto-ritare și dictatoriale (subiectul primei lucrări), respectiv în regimul politic totalitar stalinist (subiectul lucrării de față) nu este unul de metaistorie, de istorie „tare”/oficială, ci unul de microistorie, de povestire și autentic. De aceea, documentul mai mult încurcă cercetarea, te conduce spre concluzii false, eronate, dacă nu este corelat, completat cu alte surse și nu este „citit” critic și cu onestitate (bună credință) de către cercetător. Spre lauda lor, autorii evită cu inteligență aceste capcane. Ei recunosc, fără ezitare, că „presa nu mai oferă informații veridice” și în căutarea adevărurilor despre cele petrecute în perioada supusă cercetării apelează la informații apărute în lucrări de specialitate, memorii, mărturii orale (unde mai este posibil), publicate sau culese după prăbușirea sistemului totalitar comunist. Așadar, spre a suplini „tăcerea” documentelor oficiale (și a presei, de asemenea, oficială, întrucât alta nu apare în regimurile politice amintite mai sus), cercetătorii realizează un imens travaliu, lecturând aproape tot ce s-a scris după 1990 despre oamenii/gorjenii acelor timpuri. În lipsa unor asemenea lecturi ne-am fi aflat în situația să înghițim fără noimă propaganda deșănțată, vulgară, grosolană, mancurtizantă, trâmbițată cu violență de puterea totalitară prin „documente” lipsite de credibilitate și gazete inepte, agresive, mincinoase. Îmbinând cele două tipuri de surse, autorii reușesc să prezinte cititorului (specialist și consumator de istorie) cele două fețe ale existenței/vieții în timpul stalinismului sălbatic și criminal. Este vorba, pe de o parte, de existența/viața „oficială”, prezentată de către autoritatea stalinistă prin „documentele” de partid și de stat și prin uriașa mașină de propagandă a regimului totalitar și de viața trăită (de fapt „viețuirea în genunchi”) de covârșitoarea majoritate a populației, pe de altă parte. Prima fațetă este reconstruită de către autori pe baza „documentelor” (incluzând aici toate actele emise de putere și presa „oficială”), iar a doua fațetă este reconstruită prin recursul la informațiile aduse în câmpul istoriografic după prăbușirea regimului totalitar comunist. Cele două ipostaze ale vieții cotidiene în perioada 1948 – 1953 sunt total diferite și ireversibil contradictorii. Dacă viața cotidiană, dezvăluită de „documente” este mincinoasă, cosmetizată grosolan, feerică, împlinită, fericită, viața trăită este reală, nefardată, întunecată, angoasantă, nefericită. Dacă viața cotidiană „oficială” este un șir nesfârșit de clișee propagandistice, care-i prezintă pe români fericiți să-l aclame (în lipsă!) și să-l aduleze pe Stalin, viața reală este un noian de suferințe, de condamnări și execuții, de drame inimaginabile. Dacă viața oficială ni-i înfățișează pe conaționalii noștri îmbătați de opiul marxism-leninismului, batjocorindu-și trecutul, tradițiile și istoria, viața trăită ni-i dezvăluie, dimpotrivă, sfioși, temători, împilați de greutăți, tăcuți, încrezători în bunătatea lui Dumnezeu. Abordând problematica vieții cotidiene în regimul totalitar comunist (în cazul lucrării de față, etapa lui stalinistă) „mărturiile vremii” îl pun pe istoric într-o situație de blocaj cognitiv. Produsul documentar este unidimensional. Tot ce emană de la instituțiile statului nu este decât un noian de minciuni (despre marile realizări ale „oamenilor muncii sub conducerea partidului”) și o nesfârșită revărsare de ură față de toți cei care realizaseră România modernă. Același tip de discurs practică și ceea ce se numește presă în acea perioadă. Prin urmare, cele două tipuri de „mărturii” scrise, documentele și organele de presă/propagandă prezintă viața oamenilor în funcție de statutul pe care ideologia leninist-stalinistă li-l atribuie. Dihotomia „om nou” (cel mancurtizat de ideologia și propaganda comunistă) și „celălalt”, „dușmanul poporului” (cel care nu crede în religia secularizantă impusă de regim) caracterizează toate mărturiile vremii. Sau (ca să folosim o sintagmă dragă comuniștilor!) străbate ca „un fir roșu”acele mărturii. Omul nou are însușiri prometeice, este frumos fizic, și-a însușit toate postulatele științei sovietice și învățăturile marelui dascăl al omenirii, tovarășul Stalin, și-i urăște cu toată ființa sa pe dușmanii poporului pe care-i vrea zdrobiți cât mai curând posibil. „Celălalt” este hâd, urât fizic, duplicitar și fricos, respinge învățătura leninistă atee, se opune (evident, fără nici un rezultat!) luptei înflăcărate a „întregului popor” care sub conducerea „gloriosului partid al clasei muncitoare” dorește să construiască în republica populară o societate asemănătoare celei sovietice. În toate „mărturiile vremii” „omul nou” este victorios în lupta nemiloasă cu „dușmanul” de clasă. Nici nu se putea altfel, căci el, „omul nou” are de partea sa statul-partid/partidul-stat, Armata Roșie „eliberatoare”, inimaginabilul aparat de represiune: miliția, securitatea, justiția populară, armata poporului. De fapt (și de jure) toate sunt ale „poporului”. Ale poporului îndoctrinat, schilodit moral, educat în spiritul urii și în disprețul față de Dumnezeu. Viața cotidiană oficială în anii 1948 – 1953 pare de neînțeles pentru cei care n-au cunoscut în nici un fel avatarurile regimului comunist. Dacă un tânăr născut în 1990 citește o gazetă sau un document oficial de atunci, el nu poate admite că străbunicii și bunicii lui cereau zdrobirea aproapelui, îl divinizau pe Stalin, transformau în sărbători momentele de predare la centrele de colectare a produselor luate de la gura copiilor. IV. Viața cotidiană din Gorj oglindită în mărturiile vremii (1948 – 1953) se ocupă de subiect în perioada stalinismului feroce, dezlănțuit. Reperele de început și de final sunt clare: 1948, anul instituirii partidului unic, deci al anulării pluripartidismului, anul instituționalizării partidului-stat și 1953, anul dispariției fizice a marelui criminal al secolului al XX-lea, I. V. Stalin. Din toate mărturiile vremii deducem că în perioada respectivă nu exista, practic, viață privată. Întregul cotidian, întreaga viață a oamenilor se află la discreția partidului-stat și sub asaltul ideologiei leninist-staliniste. Lucrarea este structurată în șase capitole: 1948. Debutul stalinizării pe meleagul Gorjului; 1949. Începe colectivizarea; !950. Gorjul își lansează primul plan cincinal; 1951. „Construcție și represiune”; 1952. Anul condamnărilor; 1953. „A murit tătucul”; precedată de Introducere și finalizată/încheiată cu o bogată Listă bibliografică. Nu ne propunem să realizăm o „recenzie” a celor scrise de autori. Ar fi, în egală măsură, un demers lipsit de bun simț și neproductiv. Zăbovim, totuși, câte puțin asupra câtorva chestiuni. Introducerea se constituie într-un necesar compendium pentru cele șase capitole ale lucrării și dezvăluie părerile autorilor despre cele întâmplate în acei ani damnați. În cele 20 de pagini dedicate acesteia, cercetătorii realizează o temeinică punere în temă a cititorului și o sinteză competentă asupra vieții social-politice, economice și culturale din România, intrată sub ocupația militară și dominația politică a U. R. S. S. După o scurtă prezentare a perioadei istorice ce a dus la stalinizarea României, autorii se apleacă asupra naționalizării, colectivizării, ideologizării totale a culturii și învățământului, sistemului concentraționar etc. Aflăm (informația este dezvoltată în primul capittol) cine au fost candidații Gorjului la primele alegeri organizate sub zodia stalinismului: Teoharie Georgescu, cominternist și viitor torționar feroce, Dumitru Petrescu, cominternist și agent al K. G. B.-ului sovietic și Grigore Geamănu, vicepreședinte al Frontului Plugarilor, gorjean din Turcinești, despre care Gheorghe și Dorina Nichifor au o părere favorabilă întrucât a dat dovadă de o „inteligentă reorientare politică” și „a făcut mult bine conjudețenilor săi, ajutându-i în diferite situații”. Dacă memoria nu ne înșeală, același Grigore Geamănu a fost în Gorj (în aceeași calitate de vicepreședinte, adjunct, deci, al lui Petru Groza!) și la alegerile falsificate de comuniști în 1946. Candidatura din 1948, îl găsește în funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, ministerul răspunzător de teroarea generalizată! Introducerea se încheie cu o invitație la cercetare, adresată tinerilor istorici/specialiști. Din cuprinsul lucrării reținem, îndeosebi, lupta aprigă dintre „omul nou” și „dușmanii poporului” și asaltul total al ideologiei comuniste asupra mentalului colectiv. Corpul didactic „înnoit” prin „reforma” din 1948 este folosit de partid ca vârf de lance în acțiunea de impunere a ideologiei comuniste. Debutul îl face sindicatul cadrelor didactice care recomandă membrilor săi „să citească Pedagogia U. R. S. S. și Învățământul public în statul sovietic socialist”. Omul nou se luptă cu „trecutul dușmănos” pe toate planurile. La Bumbești-Livezeni, dormitoarele, cantinele, sălile de lectură (sic!), infirmeriile, terenurile de sport, apar ca din pământ, într-un timp record. Ca răspuns de mulțumire, brigadierii lucrează „și la lumina lunii”. Cu același elan lucrează și muncitorii de la C. A. M., cei de pe șantierele orașului („lăsat de regimurile precedente într-o neglijență condamnabilă”), țăranii săraci care construiesc săli de clasă, înfrângând „opoziția disperată a moșierilor și chiaburilor spoliatori”. După ce sindicatul cadrelor didactice s-a autopropus să „lupte pe frontul ideologic”, inspectoratul școlar cheamă la cursuri (în perioada 14 – 25 august) „pentru ridicarea nivelului ideologic și politic al cadrelor didactice de toate gradele”. Mâncarea și dormitul le sunt asigurate de partid, dar fiecare trebuie să-și aducă: „două farfurii de metal, lingură, furculiță, cuțit, cană de apă, cearşaf, pernă, pătură”! Aflăm din „Buletinul Oficial al Prefecturii județului Gorj” ce trebuie să facă cadrele didactice spre a deveni emerite: „îndatorirea învățătorilor și profesorilor este de a lupta cu avânt și hotărâre împotriva întunericului în care poporul nostru a fost ținut timp de secole de clasele exploatatoare, de a lupta fără milă împotriva dușmanilor poporului muncitor, de a contribui la eliminarea elementelor dușmănoase ce au mai rămas în rândurile învățătorilor și profesorilor, de a întări prin aceasta (?) unitatea de muncă și prestigiul cadrelor didactice”. Oamenii muncii demască zilnic zeci și sute de sabotori ai ordinii impuse de către noul regim. Tribunele de demascare sunt ziarele „Gorjul liber” și „Steagul nostru”. Din Plopșoru, 45 de persoane se plâng de greutățile întâmpinate în drumul lor de a înființa gospodăria colectivă din pricina „chiaburilor hrăpăreți”. Un bătrân de 80 de ani din aceeași comună se înscrie la colectiv și își amintește de „cei 500.000 țărani măcelăriți la 1907”. Autorităților li se pare că demascările nu curg în ritmul dorit. Șeful Comitetului Provizoriu critică activitatea corespondenților de presă „care nu urmăresc acțiunile dușmanului de clasă” și cere fiecărei comune „să trimită lunar cel puțin două materiale pentru Gorjul liber și unul pentru Scânteia”. Corespondenții se dezlănțuie. Articolele lor se referă la bandiții și trădătorii din regimurile trecute care i-au opresat pe oamenii muncii. Chiaburii, moșierii, foștii oameni politici sunt făcuți vinovați de toate relele posibile. Pentru a impune noua împărțire administrativ-teritorială a țării, vechile structuri (județul, plasa) sunt etichetate ca feude ale exploatatorilor. Astfel, Crăciunescu „stâlpul reacțiunii liberale din județ” și Neicu Calotescu „bandit care a jecmănit nemilos țărănimea muncitoare” au creat plășile „doar din interesele lor personale” scrie cu „sinceritate și imparțial” „Gorjul liber”. Într-o adevărată „întrecere socialistă” corespondenții scriu cu indignare și înfierează cu duritate exploatatorii, oamenii regimului burghezo-moșieresc, îmbogățiții prin împilarea nemiloasă a țărănimii muncitoare, foștii proprietari de fabrici (industriașul Gr. Lupescu etc.), de case naționalizate (dr. C. Lupescu ș. a.) și îi demască pe funcționarii care nu iau măsuri sau sunt îngăduitori cu „tagma jefuitorilor”. Fostul prim-ministru Gh. Tătărescu, generalul-erou Ion Iancu Carlaonț, omul de cultură Neicu Calotescu și alte zeci și sute de personalități sunt prezentați (de oamenii muncii) ca „exploatatori sângeroși” și pentru că „și-au construit drumuri numai pentru ei”(!). Împrejmuirea pieței din Târgu-Jiu nu este doar un succes himalaian al comuniștilor ci și „o lovitură de moarte” dată tuturor exploatatorilor care au fost împiedicați să mai trăiască pe spinarea populației muncitoare. Podurile și podețele se construiesc spre a „lichida moștenirea lăsată de regimurile burghezo-moșierești”, iar tuberculoza (cu care se luptă comuniștii) este „cea mai odioasă moștenire a trecutului”. La Licurici („reședința de vară a Nichiforilor”) se construiește o școală, inaugurată în cinstea zilei de naștere a lui Stalin. Construcția a fost realizată în ciuda „chiaburilor satului care nu vedeau cu ochi buni această realizare”. Alegerile de deputați sunt prezentate în contrast cu „farsele din trecut”, acum se aleg numai „cei mai devotați fii ai poporului muncitor, care ne reprezintă interesele”. Cine sunt candidații care au luptat ca niște „mucenici pentru binele poporului”? Teoharie Georgescu și Dumitru Petrescu! Și sfaturile populare constituite în 1950 au ca obiectiv prioritar „să lupte pentru pace împreună cu genialul învățător al popoarelor”. Despre jalea produsă de moartea marelui învățător al popoarelor vă lăsăm pe dumneavoastră să citiți. Noi, mai constatăm doar că „mărturiile vremii” dovedesc că România în acei ani nu mai exista. Ea, România „oamenilor muncii”, era o provincie a U. R. S. S. Despre Stalin și „împărăția de la Răsărit”, mărturiile sunt omniprezente. Mai constatăm că „poporul nou” nu are viață intimă/privată. În loc de concluzie, ne exprimăm gratitudinea față de hărnicia, acribia și onestitatea științifică a celor doi cercetători care ne-au acordat privilegiul de a fi primul cititor al acestei lucrări. Suntem încredințați că vor continua să caute, să cerceteze, să ne prezinte alte momente, personalități, evenimente din acest colț de lume. Târgu-Jiu, decembrie 2013 prof. dr. Gheorghe Gorun

Tags:

Publicat in: : Istorie, Materiale, Noutati